CÂRȘOVENI SAU CROAȚI ?

Două comune din Banatul de munte, județul Caraș-Severin, care au în componența lor mai multe sate de localnici ce vorbesc aceiași limbă, au același port și aceleași îndeletniciri, fiind și cele mai mari comunități de acest gen din România.

Carașova (croată Karaševo, maghiară Krassóvár) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Caraș-Severin, Banat, România. Este cunoscut ca fiind principala așezare românească locuită de croați într-o zonă unde se află mai multe așezări locuite de ei.

Carașova se află în județul Caraș-Severin la 15 km distanță de Reșița pe DN 58 (drumul spre Anina). Amplasată într-o zonă muntoasă, la intrarea în Cheile Carașului, Carașova este punct de plecare al unui traseu turistic din Parcul Național Semenic-Cheile Carașului.

În Evul Mediu, Carașova a fost un district românesc cu autonomie și istorie separată până în secolul al XVI-lea. 
Carașova este prima dată atestată documentar în anul 1333, sub numele de Karasow; urmează apoi alte atestări, în care apare menționată sub denumiri asemănătoare, în forme mai mult sau mai puțin modificate, în funcție de administrația sub care s-au făcut (Nog Carassou și Kyskarassou – 1358, conduse de cneazul Bozorad, Krassowcz – 1535, Crassowcz – 1550, Crasso – 1597, Karasevo – 1690-1700, Karasova – 1717, etc).

Datorită poziției sale strategice și a cetății din imediata ei vecinătate, Carașova a fost, în trecut, un important centru administrativ, politic și religios. În anul 1333 în Carașova se afla sediul unui protopopiat catolic (unele documente vorbesc de existența acestuia încă din anul 1285), dar el a încetat să mai existe în vâltoarea evenimentelor tulburi care au urmat 1537. În anul 1860 Carașova devine din nou protopopiat. Acesta a existat până în anul 1913, când a fost desființat. În diferitele documente ale vremii (recensământul populației din 1690-1700, conscripția din 1717), Carașova figura cu 400 de case, numărându-se astfel printre cele mai mari localități în spațiul dintre Tisa, Mureș și Dunăre, după Timișoara și Caransebeș, fiind un important centru administrativ și religios; mai existau la acea dată doar 4-5 localități care aveau 100, arareori 200 de case. În secolul al Secolul XVIII-lea, conform cu împărțirea administrativă dinainte de organizarea graniței militare(1768), Carașova făcea parte din districtul Vârșețului și era reședința cercului cu același nume, în care erau înglobate 32 de localități inclusiv (Reșița, Dognecea, Bocșa), aici aflându-se un suboficiu administrativ, o biserică și o mânăstire romano-catolică. Croații din zonă fac parte din familia extinsă a bunievicilor, vlahi catolici originari din Bosnia. Vlahii erau slavizați și purtau nume sârbești. Au emigrat spre NE ajungând in Voivodina apoi in localități din Ungaria si Romania de astăzi. Sârbii numeau croați pe conaționalii lor catolici.
Populația localității este denumită de românii bănățeni cârșoveni, carașoveni, cotcoreți și cocoși iar sârbii din Banat le zic Krašovani, Karašovani, Krašovanje.

Ocupațiile carșovenilor au fost condiționate, în trecut și azi, de poziția geografică și de evoluția economică a acestei părți a Banatului. Ocupațiile de bază ale carașovenilor, în trecut, au fost creșterea oilor și a caprelor, pomicultura, cioplitul șindrilei și a doagelor de butoi. Mare parte din aceste produse erau vândute în localitățiile de la câmpie. Se practica intens trocul, carașovenii cutreierând șesul Banatului între Dunăre și Tisa; produsele agricole (porumb, grâu) erau obținute în schimbul produselor pomicole. Înființarea și dezvoltarea unor centre industriale și miniere precum Reșița, Anina, Dognecea, Doman, Bocșa și Oravița în imediata vecinătate a satelor carașovene, au avut ca rezultat apariția de noi îndeletniciri și în rândul carașovenilor. Până la jumătatea secolului XX, carașovenii considerau nedemnă, chiar rușinoasă, practicarea altor îndeletniciri decât păstoritul, pomicultura și agricultura. După 1950, însă, această optică dispare treptat, marea majoritate a carașovenilor apți de muncă, în special bărbații, dar mai târziu și multe femei, se îndreaptă spre uzinele din Reșița, devenind muncitori calificați, maiștri, tehnicieni, ingineri.

În 2002 satul avea 3260 de locuitori, iar majoritatea covârșitoare a locuitorilor se considerau, până în 1990, pur și simplu carașoveni, iar limba maternă era denumită limba carașoveană, find aproape imposibil să convingi un carașovean că ar fi sârb, croat sau bulgar, ei considerându-se un popor deosebit, cu limbă deosebită. Unii lingviști consideră graiul carașovean ca fiind mai apropiat de dialectele din sud-estul Serbiei și vestul Bulgariei (dialectul torlak) decât de dialectele croate.
La recensământul din 2002, numărul cetățenilor de etnie croată era de 2.758 persoane, sau 84,6% din total. Sub aspect confesional predomină religia romano-catolică cu 3.017 credincioși sau 92,54% din totalul populației comunei.
După anul 1989 optica carașovenilor în ceea ce privește identitatea națională s-a schimbat simțitor sub influența unor factori politici, economici, sociali și culturali din Europa centrală și de est. Astfel, astăzi o bună parte din ei continuă să se declare carașoveni, alții se declară croați, iar o mică parte sârbi.
Trebuie spus că numărul carașovenilor care optează pentru naționalitate croată este în creștere, fapt care se datorează, pe de o parte, atenției deosebite și a numeroaselor înlesniri acordate de către statul croat în vederea atragerii acestei etnii (cea mai importantă înlesnire oferită de statul croat constă în acordarea cetățeniei croate), iar pe de altă parte, dezinteresul statului sârb cu privire la această chestiune.

LUPAC

Lupac (în limba croată Lupak) este un sat în judeţul Caraş-Severin, centru administrativ al comunei cu acelaşi nume. La începutul secolului 21, Lupacul avea o populaţie de circa 1000 locuitori  marea majoritate croaţi (caraşoveni). După Caraşova, este cea de-a doua localitate ca mărime locuită de caraşoveni.Se situează în centrul judeţului Caraş-Severin, la circa 7 km vest de municipiul Reşiţa, pe drumul judeţean DJ 581 care face legătura între Reşiţa şi Grădinari. Satul Lupac este una dintre primele aşezări înfiinţate de către caraşoveni, o populaţie de origină slavă fugită din calea invaziei otomane din Peninsula Balcanică şi stabilită în secolul XVI la Caraşova şi în împrejurimi, la Lupac şi Iabalcea. Aceştia s-au extins şi în jurul anilor 1690 au înfiinţat noi aşezări în apropiere, la Clocotici, Rafnic şi Vodnic. Tradiţia locală vorbeşte despre venirea strămoşilor din Dalmaţia. 

Stema comunei Lupac se compune dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite, scartelat. În primul cartier, în dreapta, în câmp de argint, se află o intrare de mină, de culoare neagră, cu două ciocane încrucișate de argint. În al doilea cartier, în stânga, în câmp roșu, se află un arbore dezrădăcinat, de aur. În al treilea cartier, în dreapta, în câmp roșu, se află brațele egale, de argint, ale unei cruci treflate. În al patrulea cartier, în stânga, în câmp de argint, se află brațele egale, de culoare roșie, ale aceleiași cruci treflate. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint cu un turn crenelat.
Reprezentarea scutului este următoarea :
            Intrarea în mină reprezintă ocupația de bază a locuitorilor, deținând ponderea în economia localității. Pomul dezrădăcinat este imaginea fondului forestier, o bogăție naturală a zonei. Crucea treflată face trimitere la elementul etnic și religios croat, majoritar în zonă. Coroana murală cu un turn crenelat semnifică faptul că localitatea are rangul de comună.

Prima atestare documentară a localităţii datează din 1598, dintr-un document în care un anume Danil Kwn de Caransebeş protestează împotriva introducerii în posesia lui Andrei Barchiay a unor predii dintre care apare şi Moyselupak.
Paradoxal, însemnările lui Marsigli din 1690-1700, care menţionează satele mai noi ale croaţilor, nu amintesc despre Lupac. Nici pe hărţile din 1723, 1761 sau 1776 – unele dintre cele mai importante surse de informaţii despre existenţa satelor din Banat – nu apare menţionat Lupacul. După această dată apare din nou în documentele vremii.
Iniţial, vatra satului a fost pe valea Tâlvei, după care s-a extins de-a lungul pârâului Lupac, de la care vine şi numele aşezării.Ocupația primordială a oamenilor a fost, ca și în Carașova, creșterea animalelor și pomicultura, mai târziu începând activitatea minieră și în uzinele din Reșița.