Oravița, orașul premierelor din Banat
Cum prezentarea Banatului a început într-o zonă extraordinară, zona văii și munților Almăjului, astăzi este rândul unui oraș foarte frumos, un oraș în al cărei palmares se află nu mai puțin de cinci premiere.
Mai jos, veți vedea de ce spunem asta, din materialul prezentat de primăria orașului Oravița .
„Atestat documentar pentru prima dată în anul 1697, oraşul Oraviţa este calificat, pe bună dreptate, drept oraşul premierelor. Aici au avut loc, în decursul timpului, nu mai putin de 5 exclusivităţi la nivel naţional, Oraviţa fiind considerat – pe bună dreptate – un pol important al culturii si istoriei romanesti. Enumerând doar câteva din aceste obiective turistice – primul teatru, prima cale ferată, prima farmacie montană, prima fabrică de bere din România – ne dăm seama de importanţa culturală şi istorică pe care o poartă acest oraş. În perioada de ocupaţie a imperiului austro-ungar, oraşul cunoaşte o dezvoltare deosebită în toate domeniile, dar mai ales în domeniul mineritului. În acest secol al revoluţiilor industriale, Oraviţa beneficiază de ultimele tehnologii şi inovaţii, exploatările şi fabricile având parte de dotare la standardele cele mai înalte.
Ultimii 50 de ani de evoluţie a oraşului s-au materializat în înfiinţarea şi dezvoltarea Exploatării Miniera Banat-Oraviţa – având ca obiect de activitate mineritul specializat în extragerea uraniului la Ciudanoviţa şi Lişava, exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului prin fostul UFET Oraviţa (Unitate Forestieră de Exploatare şi Transport), mici ateliere meşteşugăreşti şi de prestări de servicii în sistemul cooperatist. Cartierul de locuit din Zona Gării s-a dezvoltat ca urmare a creşterii populaţiei dar şi pentru muncitorii de pe fosta platformă industrială de la Crivina (Anina).
Perioada de după anul 1989 a însemnat o cotitură în evoluţia oraşului şi localităţilor aparţinătoare, prin disponibilizarea masivă a muncitorilor din minerit şi apoi ca urmare a închiderii platformei de la Termocentrala de la Crivina; problematica ce a apărut, a fost cea specifică tuturor fostelor zone monoindustriale, unde a apărut un excedent de forţă de muncă care nu a putut fi absorbită.
Dezvoltarea localităţii în ultimii 15 ani a fost lentă, caracterizată de menţinerea unui şomaj ridicat, cu problematica specifică acestei stări de fapt.
AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ŞI CADRUL NATURAL
DATE GENERALE ALE ORAŞULUI
Undeva, la marginea geografică a României, se află un loc miraculos, dominat de superlative care vin dintr-un trecut glorios: Oraviţa.
Ameţitoarele serpentine de pe muntele Simion se-neacă parcă în pârâul Oraviţa, care străbate urbea cu acelaşi nume. Trecem pe lângă cele două lacuri de baraj, botezate „cel mare” şi „cel mic”, amenajate în prima jumătate a secolului al XVIII-lea pentru spălarea minereurilor aurifere şi păşim în bătrâna aşezare în care clădirile sunt înşirate mai bine de 7 km de-a lungul râului. Privită de pe pantă, reţeaua stradală seamănă cu o şiră a spinării. Din strada principală se ramifică, în dreapta şi în stânga, străduţe scurte pe care casele sunt aşezate în trepte până sub coama muntelui. Urmele trecutului, ce-au conferit „întâietate” urbei şi paşnicilor ei locuitori, provoacă nostalgii şi multe aduceri-aminte.
POZIŢIA GEOGRAFICĂ
Situat în partea de sud-vest a judeţului Caraş-Severin, în preajma paralelei de 45°, cu o suprafaţă totală de 164,16 km², Oraviţa are în componenţa sa două localităţi subcomponente (Ciclova Montană, Marila) şi patru sate aparţinătoare (Broşteni, Răchitova, Brădişorul de Jos, Agadici).
Localitatea se învecinează la 21 km spre Est cu oraşul Anina, la 52 km spre Nord-Vest cu municipiul Reşiţa, la 49 km spre Sud cu oraşul Moldova Nouă, la 109 km spre Nord- Vest cu municipiul Timişoara. La 18 km spre Sud se află punctul de control vamal şi de frontieră – NAIDĂŞ – prin care se face legătura cu Republica Serbia şi Muntenegru.
RELIEF
Relieful, deşi preponderent premontan, se caracterizează printr-o mare diversitate. Suprafeţe întinse de dealuri şi câmpii, oferă condiţii propice dezvoltării agriculturii, viticulturii, agro-turismului. De menţionat este şi reţeaua hidrografică bogată. Pârâul Oraviţa, traversează oraşul şi satul Broşteni, împreunându-se, înainte de satul Greoni, cu pârâul Lişavei, apoi cele trei izvoare de la Ciclova Montană: Simeon, Moşului şi Călugăra care formează pârâul Ciclova. La fel de importante sunt şi cele două lacuri, amenajate între anii 1723 – 1733, odată cu dezvoltarea industrială a zonelor miniere, la intrarea în oraş, acum în curs de reamenajare.
Subtipul climatic bănăţean, specific zonei acestei zone geografice, se caracterizează prin circulaţia maselor de aer atlantic din vest şi prin invazia maselor de aer mediteranean din sud, ceea ce conferă un caracter moderat regimului termic, cu frecvente perioade de încălzire în timpul iernii, cu primăveri timpurii şi cantităţi medii multianuale de precipitaţii relativ ridicate. Climatul în Defileul Dunării este mediteranean, caracterizat printr-o temperatură medie anuală mai ridicată decât în restul ţării, cea din zona Oraviţa fiind edificatoare: 11,8 ºC, cea mai ridicată valoare din ţară. Cantitatea medie anuală de precipitaţii la Oraviţa este de 806,0 mm.
Zona stepei şi silvostepei ocupă suprafeţe restrânse în câmpia de vest unde pajiştile spontane au fost ocupate de plante de cultură. În luncile râurilor cresc sălcii, plopi şi ulmi. Pe dealurile vestice creşte cu preponderenţă gorunul, alături de cer, garniţă, tei, stejar pufos, formând etajul quercineelor. Pentru faună, acest ţinut cu un climat aparte reprezintă limita nordică a arealului de răspândire a multor specii. Păsările sunt nelipsite: privighetoarea, mierla, cucul, sturzul, care abundă în toate anotimpurile. Dintre animalele specifice pădurilor de foioase frecvente sunt lupul, şoarecele gulerat, veveriţa, pârşul, jderul de pădure, mistreţul, căprioara, iepurele, cocoşul de munte, ierunca. Apele de munte sunt bogate în păstrăv indigen, lipan, mreană de munte.
Caracteristic în această zonă este vântul denumit Coşava, deosebit de intens în sectorul vestic al Defileului Dunării, pe direcţia sud-est către nord-est. Acest vânt se manifestă cu intensitate în Oraviţa din direcţia Răcăjdia spre nord. Un alt curent puternic este canalizat pe valea pârâului Oraviţa, până scapă în zona de câmpie şi scade în intensitate. Rezervaţia naturală Valea Ciclovei – Oraviţa este rezervaţie botanică şi cuprinde zona Muntelui Rol, Valea Călugărului, Corcana şi o parte din Muntele Simion. Suprafaţa este de 218,90 ha.
Primul teatru din România a fost construit în anul 1817 după proiectele arhitectului macedo-român Ion Niuni, de asemenea este prima clădire de teatru din Europa iluminată cu lămpi de acetilenă. Interioarele, o copie fidelă a fostului Burgtheater din Viena, au fost decorate după proiectele arhitectului vienez Ieronimus Platzger. Ornamentele sunt în stil rococo, în culorile roșu și auriu. Teatrul a fost înaugurat cu ocazia vizitei împăratului Francisc I și a împărătesei Augusta Carollina, la Oravița. Clădirea are o lungime de 36 m și o lățime de15 m.
Din foaier, se ajunge și la balconul sprijinit pe coloane. La parter se găsește cercul locurilor bune. Cortina mare a fost pictată de Francisc Zech, directorul Școlii Gimnaziale din Oravița. De a lungul timpului aici au susținut spectacole aici multe trupe de teatru din țară și din străinătate. În 1868 aici a avut reprezentație și trupa Pascaly cu care a venit și sufleurul, poetul Mihai Eminescu. În amintirea acestui eveniment teatrul poarta numele poetului.”
Nu aveam posibilitatea de a adăuga ceva, totul fiind spus în acest articol, de către cel care l a scris. Credem că reliefează întregul trecut al acestui frumos oraș de munte fin Banat, iar localitățile satelit, cum este Ciclova, au o istorie bogată, aparte de istoria orașului Oravița. Fabrica de bere din Ciclova, a avut o perioadă de vârf în secolul 19 când apa de Ciclova a făcut ca desfacerea să fie foarte profitabilă pentru patronii austrieci
Vechimea „fierbătoriei” de bere datează din octombrie 1718 (la Timișoara, abia din 11 august 1729 avem prima producție de bere, cum rezultă din documentul lui L. Baroty, reprodus în monografia din 1938 a lui Sim. Sam. Moldovan). Beciurile, firesc, datează tot din 1718.
Fabrica de bere de la Ciclova-Montană a fost un brand local puternic, ce furniza bere pentru curtea imperiala din Viena. Primele lucrări au debutat în 1726, iar în 1728 fabrica începea să producă bere; la început mica fabrică se afla în subordinea mânăstirii romano-catolice din localitate, în apropiere de moara Seydl, sub o stâncă lângă mânăstire unde se pot vedea și astăzi ruinele ei.
Timp de aproape un secol, activitatea acestei fabrici a fost la fel de modestă ca şi a celor amintite mai înainte. Un rol foarte important în progresul ulterior al Ciclovei l-a jucat la începutul secolului al XIX-lea farmacistul şi botanistul Karl August von Knoblauch. Acesta s-a născut la Reşiţa la 28 ianuarie 1797, fiind fiul inginerului montanist August von Knoblauch din Ciclova. Bunicul său, având acelaşi nume, venise în 1768 ca geolog şi inspector mineralog din Saxonia la Bocşa. După studii de farmacologie la Viena (1814-1818), absolvite ca magistru în farmacie, Karl August von Knoblauch s-a întors în Banat, unde a analizat resursele minerale de la Oraviţa şi din împrejurimile acesteia, continuând în acest sens cercetările iniţiate de chirurgul montanistic Bernard Lindenmayer. Între acestea, a comparat şi compoziţia chimică a izvoarelor de la Ciclova şi de la Pilsen. În consecinţă, în 1818 a deschis noua fabrică de bere la Ciclova împreună cu tatăl său, tot la poalele mânăstirii. Dar în 1821 ei au vândut-o bavarezului Johann Fischer, cu care se va inaugura o lungă perioadă glorioasă din istoria fabricii, de peste un secol, până în 1936, perioada “dinastiei” de berari Fischer.
Stabilindu-se la Ciclova Montană, Johann Fischer luase mai întâi fabrica de bere în arendă. Împreună cu soţia sa Viktoria, născută Fitz, au cumpărat-o de la Knoblauch, dar încă mult timp producţia ei s-a păstrat în cantităţi modeste. Încă şi în 1858 documentele St.E.G.-ului menţionau doar unele fabrici neînsemnate în aşezările montanistice Ciclova Germană, Bocşa Germană şi Reşiţa Germană, deşi dreptul de a produce bere revenea administraţiei montanistice, acordându-se şi unele înlesniri în acest sens.
Un rol important în istoria fabricii din Ciclova l-a jucat Michael Georg Fischer (1822-1878), fiul lui Johann şi al Viktoriei Fischer. El a rezidit fabrica pe locul în care s-a găsit până de curând şi a extins toate amenajările. A fost căsătorit cu Julianna, născută Tittinger, având trei copii. În 1864 a construit cel mai mare depozit la poalele dealului, care a funcţionat mult timp după aceea. Pe atunci berea era produsă într-un mod diferit faţă de cea de astăzi. Fermentarea ingredientelor reci era naturală, ca la vin, adică fără drojdie. În principiu, berea nu era nici filtrată, limpezirea ei făcându-se prin decantare. Pentru ca materia tulbure să nu se agite în timpul transportului, butoaiele erau duse către consumatori cu un fel de sanie atât vara, cât şi iarna.
Michael Georg Fischer a avut trei copii: Luise, căsătorită cu Alois Ortmayer, Kornel Fischer (1853-1920) şi Gisela, căsătorită cu Robert Bähr. Acesta din urmă a devenit din 1882 asociat în conducerea fabricii, fapt foarte pozitiv în evoluţia acesteia. Fabrica a cunoscut importante modernizări şi a început să utilizeze tehnici moderne de uz comercial. Tot atunci au fost construite şi pivniţele de mare capacitate. Berea de Ciclova era livrată pe piaţă mai ales în oraşele apropiate Biserica Albă şi Cuvin, însă ajungea chiar şi până la Curtea din Viena. În perioada sa cea mai bună, ea a ajuns să rivalizeze pe piaţa imperiului chiar cu renumita Pilsen.
Către 1900, fabrica emitea jetoane din zinc nichelat în greutate de 3,78 g şi având diametrul de 24 mm. Aversul acestora reprezenta partea funcţională, care indica valoarea monetară, respectiv produsul sau cantitatea produsului. Pe revers era trecut numele firmei emitente sau o reclamă a acesteia (în cazul de faţă, “Bierbrauerei M. Csiklova”). Cifrele de pe jetoane reprezentau în această situaţie capacitatea butoaielor predate vânzătorilor de bere, care trebuiau să dea o garanţie pentru butoaiele primite, ele trebuind să fie returnate ulterior, goale, în bune condiţii către fabrică.
În perioada 1896-1918, titulatura fabricii era “M.G. Fischer’s Nachf.” (“Urmaşii lui M.G. Fischer”). Producţia se menţinea în cantităţi destul de ridicate: 17.000 hl (1896), 13.800 hl (1902-1903), 12.850 hl (1908), 20.475 hl (1912-1913), 18.525 hl (1915-1916), 21.400 hl (1917). Kornel Fischer a avut doi copii: Cornelia şi Robert (1878-1930), căsătorit cu Irma Unterreiner. În 1988, descendenţi ai familiei trăiau la Ciclova Montană, Timişoara, Rosenheim, Oraviţa, Bocşa, Pfalzgrafenweiler şi în Australia. Mărcile de bere produse până la primul război mondial se numeau “Salon” şi “Hercules”, iar un butoi costa 3 forinţi şi 6 creiţari.
După încheierea primului război mondial, Fabrica de bere Ciclova, cum se intitula în acea perioadă, a decăzut din nou. Pieţele sale tradiţionale de desfacere se aflau acum în Banatul iugoslav, taxele vamale cerute la graniţă făcând exportul de bere nerentabil. Pe plan intern nu s-au putut găsi înlocuitori ai acestora. După câţiva ani a survenit criza economică din 1929-1933, care a lovit puternic şi această unitate. În Anuarul României din 1930 nici nu mai era menţionată, producţia sa fiind absolut neglijabilă. Numai Robert Fischer era consemnat ca simplu birtaş sau cârciumar. În 1936, producţia scăzuse la 1.200 hl. Aşadar şi după încheierea crizei, fabrica îşi revenea foarte greu. Situaţia sa financiară era precară, fapt care a determinat proprietarul din acel moment, respectiv Casa de Păstrare S.A. din Oraviţa, să o vândă fabricii de bere din Timişoara. La 25 ianuarie 1938, Sim. Sam. Moldovan a întocmit un memoriu, pe care l-a prezentat comisiei interimare a oraşului Oraviţa, în care arăta că numeroşi muncitori vor rămâne fără niciun câştig datorită faptului că noul proprietar intenţiona demontarea ei şi mutarea pieselor la Timişoara.
Aşa s-a şi întâmplat. Firma “Timişoreana”, pentru a evita concurenţa din partea micii făbricuţe din Ciclova Montană, a profitat de situaţia grea a acesteia, cumpărând-o, şi imediat a închis-o, transferând echipamentul de berărit la Timişoara. Fenomene asemănătoare se petrec şi astăzi în lume, când marile concerne ajung să înghită unele fabrici de tradiţie, cumpărându-le şi apoi închizându-le sistematic. Aceasta face parte din legea concurenţei. Cu această ocazie s-a încheiat şi activitatea familiei Fischer în domeniul fabricării de bere de la Ciclova. Ultimul proprietar al fabricii provenind din această familie, berarul Kornel Fischer, trăia în anii 1980 într-un azil de bătrâni din Rosenheim (Germania). El a lăsat un manuscris în care a descris fabrica şi a desenat schiţa acesteia.
În acest fel, fabrica a fost desfiinţată pentru circa patru decenii. În vechiul depozit construit de Michael Georg Fischer în 1864-1865 erau ţinute în acest timp brânzeturi. Dar în 1975 tot “Timişoreana” a fost cea care a redeschis ca secţie a sa fabrica de bere din Ciclova Montană. Pe o etichetă din iulie 1975 a berii blonde speciale “Caraşul” se preciza faptul că redeschiderea avea loc după aproape 45 de ani. Adresa fabricii era: Strada Brazilor nr. 125-127, Ciclova Montană, cod 1.763. Machetele etichetelor de bere din 1975 au fost realizate de graficiana Elena Tăbăcaru din Bucureşti.
În 1977 se produceau la Ciclova Montană două tipuri de bere: “Caraşul” (12,5%) şi “Ciclova” (13%), fiind urmate apoi şi de alte mărci cunoscute: “Semenic”, “Crivaia”, “Montana”, “Carpaţi”, “Bastion”, bere blondă şi brună cu concentraţie alcoolică de 11, 12 sau 13%. Producţia avea să ajungă la 123.000 hl în 1990. În anii 1970 ajunsese să rivalizeze pe piaţă cu berea “Azuga”, însă în perioada următoare nu s-au mai făcut acolo alte investiţii şi produsele au ajuns să prezinte mari probleme de igienă. Reclamaţiile împotriva acestui fapt au pătruns inclusiv în presa locală a timpului, sub forma unor scrisori deschise. În consecinţă, în anii 1984-1986 au fost modernizate unele instalaţii pentru sporirea igienizării, începând apoi să se producă şi berea brună “Hercules”. În 1990, litrul de bere costa 10,50 lei.
După revoluţia din 1989, sub denumirea de S.C. Montana S.A., fabrica din Ciclova a devenit de sine stătătoare, producând berea “Montana”. Apoi şi-a schimbat denumirea în S.C. Cantara S.A., realizând o producţie de 41.300 hl în 1996. Pentru ea şi-au arătat interesul firme din Marea Britanie şi Danemarca, fiind în cele din urmă preluată în proporţie de 60% de un partener german. În consecinţă, la Ciclova se producea în anii 1990 berea “Montana Pilsener” pasteurizată. Etichetele şi capacele erau produse în Germania, iar pe ele scria: “Produs de calitate sub control tehnic german.” Fabrica dispunea acum şi de o serie de logo-uri (blazoane, steme), care au cunoscut o evoluţie grafică modernă. Liniile sale de producţie erau noi şi fuseseră cumpărate tot din Germania. În consecinţă, berea produsă avea un preţ rezonabil şi era foarte apreciată de clienţi. Camioanele venite din ţară pentru a cumpăra bere de la Ciclova Montană aşteptau la rând câteva zile pentru a încărca.
În această perioadă, director al fabricii era dipl. ing. Nicolae Alexandru, personalul fiind format din 124 de angajaţi, majoritatea femei. Angajaţii proveneau din localităţile apropiate, inclusiv din oraşul Oraviţa. Fabrica le asigura acestora transportul zilnic la locul de muncă, lucrându-se într-un singur schimb. Dar în curând situaţia avea să se înrăutăţească, ducând în cele din urmă la dispariţia fabricii în 1995-1996. Ultimii 4-5 ani au fost marcaţi de scandaluri dese, în care erau implicaţi investitori şi politicieni locali. În ciuda încercărilor de revigorare, fabrica nu şi-a mai reluat activitatea, instalaţiile sale s-au degradat, iar componentele metalice au fost vândute la fier vechi. Acum în acel loc se mai găsesc doar nişte ruine.
Acestea au fost existenţa şi finalul celei de-a doua fabrici de bere ca durată de existenţă de pe teritoriul României. O fabrică de mare tradiţie, care a cunoscut de-a lungul timpului momente glorioase, dar şi decăderi dezamăgitoare. Rămâne întristător faptul că, în timp ce judeţe fără mare tradiţie în domeniu deţin astăzi cel puţin câte o fabrică de bere, Caraş-Severinul, cu un început promiţător din anii 1720, a pierdut şi ceea ce avea. Acum, vechea proprietate a familiei Fischer a rămas numai în amintirea noastră cei care cunoaștem această istorie.
(istoric Ionel Bota)