Poezia, Banatul și Dorel Mărgan

Ar putea fi o imagine alb-negru cu unul sau mai mulţi oameni, barbă, ochelari de vedere şi interior

Cum in această perioadă tulbure pentru cultura românească și nu numai, pandemia de coronavirus afectând întregul glob pământesc, unul dintre puținele locuri unde oamenii pot fi împreună, fără să conteze un număr anume, este spațiul virtual sau internetul, pe limba tuturor. Aici, poetul Todor Mărgan, sau Dorel Mărgan, așa cum îl știe toată lumea, publică zilnic câte una, două sau chiar trei poezii, totul depinzând de timpul liber și inspirația pe care o are. Dar nu se plânge nici de una, nici de alta, dovada fiind numeroasele poezii scrise în ultima săptămână. Sunt frapat de acuratețea cu care poetul Dorel Mărgan reușește să redea sentimentele personajelor principale din poeziile sale, precum și măiestria cu care scrie versurile care, parcă sunt scrise cu litere de foc în inima cititorilor, având un efect lacrimogen aproape întotdeauna, asupra celor care se recunosc în versurile lui. Hotărât lucru, Dumnezeu a pus pana în mâna unui om demn să scrie cu ea, a unui om pentru care Banatul și locul unde a crescut, unde are familia, este sfânt, la fel de sfânt ca și acei care i-au însămânțat în inimă acest sentiment, bunicii și părinții lui. Felicitări Dorel Mărgan pentru tot ceea ce faci pentru noi, bănățenii din această frumoasă zonă a României, felicitări pentru frumoasele poezii pe care le scrii cu o mână și o minte neobosită, felicitări pentru sentimentele pe care le deștepți în inima cititorilor tăi. În final, o să vă public câteva dintre ultimele poezii marca Dorel Mărgan, pentru a putea susține cu dovezi clare cele spuse până acum.

COPIL…FĂRĂ COPILĂRIE

Dorel Mărgan ✍

În marea lumii ești uitat,

Căci drepturi n-ai putut să-ți ceri,

Copil sărman, nevinovat

Pierdut prin valuri de dureri!

Tu n-ai cunoscut niciodată

Sufletul cald al unei mame

Și n-ai avut nicicând un tată

,Să te ridice-n sus, pe palme!

Nu ai cerut nicicând, decât

Să poți purta și tu un nume,

Nu ți-ai permis mai mult de-atât

Ca să visezi în astă lume!

Acum ai început să crești

Și taine vrei ca să dezlegi,

Ceri dreptul de-a știi cine ești,

Dar nu poți ca să treci de legi!

Mai sunt și alte legi nescrise,

Sunt ale vieții legi stupide…

Când alți copii zburdă prin vise,

Tu n-ai putere nici a râde!

Dar Dumnezeu adeseori,

Pe cei ca tine nu îi lasă

Și o să-ți dea aripi să zbori

Prin lumea asta…nemiloasă!

Ar putea fi un cadru apropiat cu persoană, copil şi în aer liber

POVESTEA VIEȚII

Dorel Mărgan ✍

În casa-n care am crescut,

Doar glasul tău, azi, ne mai cheamă,

Fiindcă pe rând ne-ai petrecut

Până la poartă, scumpă mamă!

Cu dragoste la piept ne-ai strâns

Și te-ai silit ca să fii tare,

Dar numai tu știi cât ai plâns,

În poartă, pentru fiecare!

Cât am fost mici, te-ai îngrijit,

La toți ca să ne fie bine,

Apoi, pe rând te-am părăsit

Și nu-i mai nimeni lângă tine!

Când ne întoarcem pe acasă,

Niciunul dintre noi nu-ntreabă,

Pe suflet, ce te mai apasă…

Că nu stăm mult…plecăm degrabă!

Nici nu apuci ca să ne spui

Ce ai avut și tu de gând,

Căci fiecare cu-ale lui,

Plecăm…și iar rămâi plângând!

Ne însoțești doar cu privirea,

Ca la plecarea cea dintâi

Și tare grea e despărțirea,

Când știi că singură rămâi!

Pe suflet te apasă dorul,

(Să n-ai pe nimeni, nu-i ușor),

Căci puii când cresc, își iau zborul,

Uitând apoi de cuibul lor!

În viață, singur, este greu,

Te simți ca pomul fără rod,

Te rogi, să scrie Dumnezeu,

Povestea vieții…în alt mod!

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi interior

UN FEL DE…FIU RISIPITOR

Dorel Mărgan ✍

Mi-am cheltuit toată averea

Prin multe locuri nepermise…

Mi-am pierdut banii și puterea

Și m-am hrănit numai cu vise!

Mi se părea că lumea toată

Putea să-mi cadă la picioare,

Că pot să bat la orice poartă…

Atât eram atunci de ,,tare”!

Gândeam că tot mi se cuvine

Și omul cel mai vrednic sunt,

Credeam că pot să iau cu mine

Tot ce-i mai bun de pe pământ!

Visam la tot ce doream eu,

Crezând că viața-i doar un joc!

Nu mă-nchinam la Dumnezeu

Și nu credeam în El deloc!

Dar când ridici capul prea sus,

Nu vezi ce piedici multe sunt,

Obstacolul ce-n drum ți-e pus…

Și cazi deodată la pământ!

Iar când încerci să te ridici

Și vezi că-i greu și nu mai poți,

Puterile cât sunt de mici,

Începi atunci să te socoți!

Și vezi că tot ce ai avut

Atunci când te credeai viteaz,

A fost un vis ce a trecut

Și-a lăsat urme pe obraz!

Abia atunci când îți e greu

Și simți regretele cum dor,

Începi să crezi în Dumnezeu

Și strigi să-ți vină-n ajutor!

Ți se deschid ochii și vezi

Că totul este efemer

Și doar în Dumnezeu mai crezi,

Să-ți ducă sufletul la Cer!

Ar putea fi o imagine cu text care spune „Celui statornic Tu îi asiguri pacea- da, pacea, căci se încrede în Tine. ÎncredeÈ›i Domnul pentr pentru că în Domnul,”

ÎNTR-O LUME CE-I PE DUCĂ…

Dorel Mărgan ✍

Într-o lume ce-i pe ducă,

Ce poți să mai înțelegi,

Când toți vor doar să conducă,

Toți ar vrea să fie regi!

Toți vor bine să trăiască

Și la mare și la munte,

Cine însă să muncească,

Când vor toți să fie-n frunte!

Să câștige ușor banu’

Fără să mai tragă-n jug…

Pe unde o fi țăranu’

Care asuda la plug?!

Ce s-o fi ales de caru’

Care o fost tras de boi?!

Ei…vedeți…de-asta amaru’

S-o ales acum de noi!

Nu ne mai place pământu’

Să-l lucrăm ca altădată…

Dar mă rog…ferească Sfântu’,

Foamea-n ușă să ne bată!

Că atunci o să lăsăm

Repede de sub braț mapa

Și pe rând o să-nvățăm

Cum se ține-n mână…sapa!!!

Foto: Octav Băncilă-Țăran pe gânduri

Ar putea fi artă cu 1 persoană
UN BIET BĂTRÂN...ȘI-UN CAR CU BOI
Dorel Mărgan ✍

Venea agale într-o seară,
Purtându-și pașii prin noroi,
Un biet bătrân, pe-un drum de țară
Și-n urma lui un car cu boi!

În car era un cof de paie
Ce-l adunase din grădină,
Rămas de la ultima claie,
Să-l bage boilor de cină!

Pornise să plouă mărunt,
O ploaie mocănească, deasă,
Iar bietul om cu păr cărunt,
Se îndrepta încet spre casă!

Pe-același drum, în multe rânduri
Trecuse tot așa, tăcut,
Sărman și încărcat de gânduri,
Dar azi...era mai abătut!

De tânăr și-a pierdut nevasta
Și alta nu și-a mai dorit...
I-a fost destul pe lumea asta
Atâta cât a suferit!

N-a fost deloc ușor...și-apoi,
Cu doi copii mici l-a lăsat,
Crescându-i singur pe-amândoi
Cum Dumnezeu l-a învățat!

I-a îngrijit, le-a dat povață,
Ținându-i cu lapte și miere,
Crezând c-o să-l ajute-n viață
Când nu o mai avea putere!

Dar când îți iei soarta în mâini
Și pleci în lume de acasă,
Îți lași părinții tăi bătrâni,
Ce te-au crescut...și nu-ți mai pasă!

Prin minte, gânduri, fel de fel
Au început ca să îi treacă,
Cu-atâtea câte-s peste el,
Privirea în pământ și-apleacă!

Din când în când își îndemna,
Cu o nuia, boii să meargă
Și-n suflet doruri aduna
Și nu mai putea să le șteargă!

,,Haide Joian! La ce te miri?
Și tu, Mândrel...hai, mai la pas"...
Și se hrănea cu amintiri,
Fiindcă atât i-au mai rămas!

               ☆ ☆ ☆
În gând i-a venit, primul, Nicu,
Ce-l aștepta tot timpu'-n prag,
Strigând mereu: ,,Vine tăticuuu"...
De el ii era cel mai drag!

În urmă cu vreo patru ani,
El a plecat, mai înainte 
Și i-a trimis o dată bani...
Atât...din câte ține minte!

Exact nu știe unde e,
Dar știe că-i pe la străini,
Muncind pe undeva-n UE...
Așa ziceau niște vecini!

Pe-acasă nu a mai venit,
Prea multe despre el nu știe,
Dar după cum a auzit,
E pe la o măcelărie!

Petrică a fost zilier,
A dus-o greu o vreme bună,
Acuma e pe-un șantier...
Așa i-a spus acum o lună!

            ☆ ☆ ☆
Cu vocea stinsă de necaz,
Își îndemna săracul boii
Și lacrimile pe obraz
Se-amestecau cu stropii ploii!

Cu grijile care-l apasă,
Ducându-l până-n pragul morții,
Bătrânul a ajuns acasă,
Dar...s-a oprit în fața porții!

În casă a văzut lumină,
Apoi...se deschisese poarta
Și Nicu ridicând o mână,
Striga în drum: "A venit tata"!

Petrică...vai...l-a ajutat
De a băgat carul cu boi...
O, Doamne, cât de minunat!

Erau acasă amândoi!
Însă...sărmanul,obosit,
Puțin,de car s-a rezemat,
O clipă doar,a ațipit
Și-n acea clipă...i-a visat!
Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, animal şi în aer liber

Nu cred că va fi cineva căruia nu îi vor plăcea poeziile maestrului Dorel Mărgan, singura dorinţă comună a tuturor celor care iubesc poezia scrisă de acesta, trebuind să fie dorinţa de a ura multă putere de muncă maestrului, pentru a putea duce cât mai sus poezia românească din această perioadă, poezia pe care o recită în dulcele grai bănăţean, precum şi versurile închinate Creatorului nostru. Dumnezeu să îi dea putere pentru a putea fi la fel de creativ şi de spontan, direct şi original, întotdeauna.

de Adrian Cîrdu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *