Bocșa, o istorie uitată


Bocșa este un oraș în județul Caraș-Severin din Banatul de munte. Orașul este situat pe cursul mijlociu al râului Bârzava, la 18 km de municipiul Reșița, pe drumul național 58 B Reșița-Timișoara si se află la nord de paralela 45, pe partea vestică a Munților Carpați, la limita sudică a Munților Areniș și la nord de Munții Dognecei.
Vatra actuală a orașului Bocșa a fost locuită din antichitate, găsindu-se vestigii din perioada culturii Coțofeni datând cu 1.800-1.600 ani Î.Hr. O primă mențiune despre existența localității Bocșa o găsim în anul 1333 în catastihul protopopiatului latin de Caraș referitor la deportarea zeciuielii papale, o mențiune ulterioară fiind făcută în anul 1437 cu privire la localitatea Vasiova (WAZYLAW) din districtul privilegiat Capul Bârzavei. În anul 1534, un document atesta cetatea Bocșa sub denumirea de ex-castro Bochzsa, iar în anul 1607 este menționată stăpînirea turcească asupra cetății Bocșei . În anul 1717, sub stăpânirea habsburgică, în documentele administrative, Bocșa Română apare cu 82 de case, iar Vasiova cu 32 de case. Primele 13 familii de coloniști din Tirol (mineri), sosesc la Oravița în toamna anului 1718, urmați de alte familii din Boemia (mineri si topitori), aceștia fiind plasați la Oravița, Bocșa si Dognecea. Cancelaria aulică este informată în 1722 de consilierul Baron von Rebentisch, că numai în districtul Bocșa, cu minereurile identificate pot funcționa 10 furnale. După construirea la Dognecea a cuptorului înalt de topit cupru și a forjei în 1718, în anul 1719 se construiește la Bocșa un furnal pentru topirea fierului. La Bocșa s-a prelucrat metalul în furnale înaintea înființării uzinelor STEG din Reșița
Această amenajare care a dat numele de Altwerk zonei limitrofe din Bocșa, se compunea din instalația de topire, turnare și forjă și folosea ca forță motrice căderea hidraulică a râului Bârzava. Din cauza inundațiilor de la sfârșitul anului 1722 uzinele din Bocșa se mută pe un amplasament numit Neu-Werk. Urmarea sosirii unor noi coloniști, în zonă ia naștere o nouă așezare distinctă – Bocșa Montană. În timpul razboiului ruso-turc început în anul 1737 instalațiile de pe valea Barzavei sunt devastate, abandonate și zona este depopulată. În anul 1740, după încheierea păcii de la Belgrad din 1 septembrie 1739 se reiau exploatările din Banat. În raportul său , Ignatz von Born menționează starea de decădere a exploatărilor din Bocșa datorată taierii pădurilor și tot în același an (1768) se solicită, într-un raport, extinderea acestor exploatări în amonte, semnându-se actul de naștere al Uzinelor din Reșița. Potrivit documentelor, în anul 1754, în Bocșa exista scoală în limba maghiară, iar în anul 1776, sprijinită de biserică, se înființează scoala românească. În anul 1871 începe construirea liniei ferate industriale pe distanța Reșita – Bocșa Română – Ocna de Fier în lungime de 31,3 km, care a fost inaugurată la 3 septembrie 1873, iar la 3 septembrie 1874 se dă în funcțiune linia ferată cu ecartament normal Voiteni – Bocșa. Fabrica din Bocșa prelucra în 1898 mașini și unelte agricole. La 28 noiembrie 1908 se dă în exploatare linia ferată normală Oravița – Berzovia – Bocșa – Reșița. Societatea U.D.R. se înființează în anul 1920 având, ca principal participant societatea S.T.E.G. (care avea concesionată întreaga industrie din Banat încă din 1854), din care făceau parte și fabrica de mașini agricole de la Bocșa, fabrica de cherestea de la Bocșa, fabrica de var de la Coltan și fabrica de acid sulfuric și gudron de la Bocșa.

Cariera de la Colțan.

Anul 1931 aduce nominalizarea ca localitate turistică, prin decret regal, a comunei Bocșa Montană. Din punct de vedere politico-administrativ, Bocșa a fost declarată oraș începând cu 1 ianuarie 1961 și a luat ființă prin unirea comunelor Bocșa Română, Bocșa Montana și Vasiova (cărora li s-au alăturat anterior localitățile Bichistin, Altwerk și Neuwerk)

A fost o uzină mamut, o uzină ale carei macarale sau poduri rulante sunt răspândite în întreaga lume, dar ca majoritatea fabricilor românești, a fost vândută la fier vechi de către noii proprietari post-revoluție.

. (Sursa: Proiectul Rastko Romania – BANATerra.eu)

Partea  culturală este și ea bine dezvoltată în zona Bocșa, festivalul național al intrepreților vocali de muzică populară „Aurelia Fătu Răduțu”  fiind organizat începând din anul 1977.

Din 1976 a fost organizat și „Festivalul interjudețean al creatorilor și interpreților de poezie în grai bănățean „Tata Oancea” iar în 5 iunie 2012 a fost inaugurat Muzeul „Constantin Lucaci” din orașul Bocșa, localitatea natală a maestrului sculptor, laureat al Premiului Herder în 1984. Muzeul expune un număr de 17 sculpturi din oțel inoxidabil donate orașului Bocșa.

Zona Pescăruș cu parcul aferent, din Bocșa Română, unde se află arborele de Ginko Biloba cel mai vechi din România, cu prima atestare din 1906.

Personalități care s au născut, ori au trăit de a lungul timpului în Bocșa nu sunt puține, noi enumerând pe cele mai cunoscute:

– Nicolae Florei (1927 Vasiova – 2000, București), bas – solist al Operei Române și cunoscut interpret de romanțe

– Corneliu Diaconovici (1859 – 1923), publicist, autorul primei enciclopedii românești

– Sándor Szurmay ( 1860 – 1945), ministru al apărarii în Austro-Ungaria 1917-1918

– Petru E. Oance, Tata Oancea, (1881 – 1973), sculptor și poet în graiul bănățean

– Tiberiu Bottlik – (n. 1884 — d. 1974), pictor și sculptor stabilit la Bocșa în 1927

– Zeno Vancea (n. 1900, Vasiova) – muzicolog, compozitor laureat al premiului Herder in 1974

– Carol Loncear (1917 – 1991), ministru al industriei grele între anii 1958-1962

– Iosif Vasile Gaidos – (n. 1919 – d. 1998), pictor. In 1963 se stabileste la Bocsa Montana, unde rămâne până la sfârșitul vieții sale.

– Constantin Lucaci (n. 1923, Bocșa Română – d. 2014), sculptor monumentalist român, profesor de sculptură, laureat al Premiului Herder în 1984

– Constantin Gruescu (n. 1924, Dognecea), mineralog, cercetător

– Aurelia Fătu Răduțu (n. 1929, Vasiova – d. 1972, București), a fost o interpretă de muzică populară din Banat

– Nicolae Bocșan (n. 1947), istoric, profesor universitar

– Monica Tatoiu (n. 1956, Bocșa Montană), femeie de afaceri

– Sorin Frunzăverde (n. 1960-d.2019,Reșița), politician, fost ministru al apărării

– Dorinel Munteanu (n. 1968), fotbalist, component al echipei de fotbal Metalul Bocșa în Divizia B, în anii 1986-1987

Orasul Bocșa are în componența sa și cartierul Bocșa Montană care inițial a fost comuna Bocșa Montană și care prin Deciziunea nr. 46.713 din 25 iulie 1931 a Ministerului Muncii, Sănătații și Ocrotirilor Sociale a fost declarată stațiune climaterică. Conform suscitatei deciziuni „Localitatea climaterică Bocșa Montană se bucură de toate drepturile si dotările prevăzute în legi și regulamente privitoare la stațiunile hidrominerale și climaterice”. Deciziunea nr. 46.713/21.07 1931 a fost publicata in Monitorul Oficial – Partea I -a nr. 176 din 1 august 1931. Declararea ca localitate climaterică a Bocșei Montane a fost determinată de condițiile climaterice deosebite de care se bucură zona sa, denumită local „Pringhel” , unde datorită pădurilor si curenților specifici există un aer ozonat benefic pentru refacerea stării de sănătate. În această parte a orașului a fost amenajată și a funcționat mulți ani o zonă de agrement dotată cu un ștrand, jocuri distractive, restaurant, bărci pentru plimbări de agrement pe râul Bârzava și un stadion

Sanatoriul „Dr. Velicsek” devenise în scurt timp cunoscut pentru tratarea mai multor afecţiuni, mai ales nevroze sau boli de inimă şi anemie, şi avea numeroşi pacienţi din România dar şi din ţări ale Europei Centrale. Lumea extrem de amestecată, venită din diferite colţuri ale ţării şi nu numai, făcuse ca staţiunea să dobândească un aer extrem de cosmopolit.
  Pentru turişti a fost amenajat un ştrand într-un bazin de beton cu apă curgătoare şi un stadion, pe Bârzava se puteau face plimbări de agrement cu bărcile, existau restaurante şi multe jocuri distractive.

 În anul 1931, comuna Bocşa Montană, cunoscută mai ales ca zonă industrială, a fost declarată, prin decret regal, staţiune turistică, pentru proprietăţile sale climaterice deosebite, unde, pădurile şi curenţii de aer bogaţi în ozon erau foarte indicaţi pentru sănătate. Localitatea se bucura, potrivit unei decizii a Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, de toate drepturile şi dotările prevăzute în legi şi regulamente privitoare la staţiunile hidrominerale şi climatice.

În centru se afla un hotel numit „Cerbul de aur”, care avea restaurant, cafenea, cazino, grădină de vară cu popicărie şi sală de dans cu scenă, restaurantul „Unirea” avea şi el o sală de dans iar restaurantele „Becher”, „Lupu” sau „Paradis”, care avea şi o pescărie, teren de tenis şi un parc cu muzică de salon şi jazz erau frecventate, la rândul lor, de mulţi turişti.

Nu departe de localitate se găseau alte localuri cu săli de gimnastică, arene sportive şi posibilităţi de canotaj. Excursii în împrejurimi Din Bocşa se puteau face şi excursii la peşterile şi cariera de marmură şi piatră de la Colţan, pe Valea Medreşului unde se organizau, vara, numeroase petreceri în aer liber, la Capela Calveriei, de unde, în zilele senine, se deschidea o privelişte până la Dunăre, se putea cutreiera pădurea de brazi de la Măgura, se putea vizita vechea mină de la Buza Turcului şi mănăstirea Godinova sau pe dealul Ariniş aflat în apropiere, unde s-au descoperit urme de elefanţi şi de cai de mare
 
Astăzi, în locul sanatoriului se află Casa orășănească de cultură Bocșa

Din punct de vedere spiritual, localitatea are o istorie clădita in jurul mânăstirii „Sfântul Ilie de la Izvor”        
Mânăstirea a fost construită la începutul secolului XX, în apropierea unui izvor, în mai multe etape. Inițial a fost ridicată doar capela, iar mânăstirea a fost ridicată mai târziu de către călugărul Macarie Gușcă. Conform legendei, în apele izvorului și-a spălat fața un miner care era orb și și-a recăpătat vederea

Lângă Oficiul de Cadastru Agricol din Bocșa există un arbore de Ginkgo biloba, în România fiind doar zece asemenea exemplare. La Bocșa au fost chiar doi asemenea copaci, unul însă, în decursul vremii, s-a uscat și a fost tăiat. Se pare că cel din Bocșa este și cel mai vechi din România, o fotografie atestându-i existența în anul 1906, acest arbore fiind una dintre curiozitățile orașului. 

În imprejurimile orașului Bocșa se află

Ruinele cetații „Buza Turcului”

Lacul Medreș la 2 km.

Lacul Vârtoape la 8 km.

Lacul Dănila la 8 km.

Lacul Mic si Lacul Mare Dognecea la 17 km.

Muzeul de mineralogie Constantin Gruescu: Ocna de Fier – 6 km.

Alte zone turistice  apropiate sunt Munții Semenic cu statiunea climaterica Semenic la o distanță de 57 km, stațiunea Trei Ape la o distanță de 52 km, stațiunea Crivaia și lacul Văliug la 40 km, stațiunea balneoclimaterica Buziaș la distanța de 42 km, iar ca  vizitare a unor locuri săpate și parcurse de ape prin munții Banatului, cele mai apropiate sunt Cheile Carașului – la 29 km.

Bocșa dispune de 2 gări: Bocșa Română și Bocșa Vasiova respectiv 3 halte: Bocșa Montană, Bocșa Română și Colțan.

Cel mai apropiat aeroport este cel din Caransebeș, situat la 61 km distanța, fiind însă dezafectat.De pe acesta se pot efectua deocamdată numai zboruri de agrement, existand speranța reanimării aeroportului pentru scopul sau inițial – zboruri interne de pasageri. Urmatorul aeroport important, aflat la o distanța de 80 km, este aeroportul internațional „Traian Vuia”, aflat in imediata vecinătate a municipiului Timișoara.

După cum se vede , orașul Bocșa are o istorie lungă, iar situația sa actuală, în totală neconcordanță cu cele cunoscute până la venirea comuniștilor la putere, este o situație foarte des întâlnită la orașele României, după 1989, în goanna după înavuțire, cei care conduceau atunci destinele țării și implicit, oamenii lor din teritoriu, au devalizat și vândut totul pe bani de nimic, doar pentru folosul personal.

Noi sperăm ca până la urmă , locuitorii acestor zone frumoase să înțeleagă faptul că doar de ei depin de ca urmașii lor să beneficieze de aceleași lucruri și frumuseți oferite de natură, așa cum au beneficiat ei.

A.C.

One thought on “Bocșa, o istorie uitată

  • 17 februarie 2021 la 20:10
    Permalink

    Este trist ca vanzatorii de tara de dupa 22 decembrie 1989 sunt inca in libertate,si nu in puscarie asa cum ar fi fost de drept !

    Răspunde

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *